A TARDE
Mó so’ vind’anne… Da ‘u cazone apjìrte
asseve fore tott’a pettelecchie,
e quand’a ‘nu frangjìdde angor’ere jìrte,
quanne meneve ‘a prima vote l’uecchie
a stu mare turchine e le dicive:
- Cume sî quiete e luce chiú d’u specchie!
E pó ‘nu giuramende me facive,
ca no’ m’avere allundanare ‘nzigne
a quanne, Tarde, tu no’ me vulive.
Pure ‘nu giurne me scarfeve ‘a tigne…
se stè affucave l’àneme ind’ô chiande
e sciv’a Rome! Ma acquá stave pigne
‘u tate, addurmisciute ô cambesande,
‘a mamme, ‘u mare, ‘u cjìle cu’ le stedde;
e cum’ô zite ca torn’a l’amande
turneve, cume torne ‘a renenedde
quanne se uaste ‘u tiembe d’u paise
addò avè ‘cchijate ‘n’otra casaredde.
Turneve ‘mmjìnz’ô vere paravise,
‘mbacce a stu mare, chjíne de beddezze;
mare de ‘ngande e mare de surrise:
jìdde sule me ienghie de priscezze
quanne cerche ‘nu picche de repose,
e quann’a vite è chiene de tristezze.
Quanne ‘u uarde me passe tott’a iose,
e se calme ogn’e rabbie e ogn’e dulore
e dice ô scurisciute tanda cose.
Cè prjìsce, pó, me sende ind’a stu core
ogn’e vote c’a mare sté ‘a tembeste,
no’ ié tembeste, ié ‘u cande de l’amore,
cande ca ‘mbite tutte quande a’ feste,
dice fucenne tanda paruledde,
e l’àneme cundende sembe reste.
(Antonio Torro)