A SAN CATÀVETE
I’ m’arrecorde… piccinnudde tande
quand’a ‘nu passarjìdde c’ha ‘mbennate,
no’ stave angore ‘u tate ô cambesande,
‘a pettelecchie no’ m’avè luate…
veneve ind’a’ chiesie p’a duttrine
ogn’e giurne cu’ sòrema Rusine.
Pó, preveticchie, ‘a prima vote ‘u core
acquá s’acchió ‘a uagnedde… i’ m’a fessave
purtanne ‘u canneljìre a manzignore,
o menanne ‘u ‘ngenzjìre, e te uardave
Marí, ca me parive ‘na Madonne…
dimme, chidd’uecchie gnure mo’ addò stonne?
San Catàvete d’argjìnde… cè paure!
‘u cappellone… cè recchezze! e fredde
‘a sacrestie cum’a ‘na sepurture,
ca ce trasive t’arrezzave ‘a pedde…
E padre Vince ind’ô cumbissiunale,
padre Vince ca è ‘n’àngele cu’ l’ale.
E ‘u cambanile vecchie, vecchie, vecchie,
chjíne de renenedde e passarjìdde…
se vede Mare Pìccele, ‘nu specchie,
se vede Mare Granne c‘u castjìdde.
‘U cambanile! Merverate sone…
Cè vocia canusciute… ‘a voce vole:
- Ce tene mange - dice ‘u cambanone -
e ce no’ tene spanne ‘a vendre ô sole.
San Catàvete mie, quanne lundane
da stu mare de ‘ngande e de beddezze
i’ sendeve suná ‘n’ota cambane
a vespre o a murtore o pe’ priscezze,
cume se revutave ‘mbjìtte ‘u core,
cè travagghie, cè chiande e cè dulore!
(Antonio Torro)